Istoria dezvoltării societății umane numără până în prezent câteva sute de mii de ani dar, deși setea de cunoștințe este caracteristică speciei umane Homo Sapiens, școlile au apărut acum câteva sute de ani. Cel mai mare imbold a fost făcut de către inventarea mașinii de tipărit de către germanul Iohannes Gutenberg în anul 1455. Deși hârtia ca purtătoare de informație a fost inventată în China acum 2000 de ani în urmă, pe teritoriul țării noastre a început a fi folosită nu chiar atât de demult. E suficient să spunem că satul nostru Horești, raionul Ialoveni  în 2017 și-a sărbătorit 400 de ani de la prima mărturisire în scris despre el. Dar sânt convins că satul nostru are o istorie mult mai lungă în timp, pur și simplu cu legi nescrise pe hârtie. Oamenii se nășteau, copilăreau, legau familii, nășteau și creșteau copii, munceau, îmbătrâneau și în cele din urmă mureau , fără a avea nevoie de careva documente, manuale, cărți ș.a.m.d. Totul se baza pe acele legi nescrise ale bunului simț, ale instinctelor ce sau înscris în conștiința oamenilor pe parcursul miilor de ani și era de ajuns o transmitere a acestor cunoștințe  verbal, din tată în fiu de-a lungul anilor.

Dar totul s-a schimbat din momentul apariției pe aceste meleaguri a religiei creștine. Ea ne-a adus nouă primele cărți, și e clar de ce ele erau cărți de religie. Chiar prima carte ce a fost tipărită de către Gutenberg a fost Biblia. Mai mult decât atât, cârmuitorii țărilor au înțeles că religia poate fi folosită pentru unirea oamenilor, ca un ciment ce poate întări țara în fața dușmanilor din exterior. S-au luat măsuri pentru a crea așa numitele ”tiparniți”, adică a editurilor de cărți. Ele tipăreau în primul rând cărți religioase necesare bisericilor și mânăstirilor creștine ce s-au înălțat prin orașele și satele Moldovei. Prima ”tiparniță” a fost adusă pe vremea domnitorului Vasile Lupu cu ajutorul centrului cultural din orașul Lvov (pe atunci aparținea Poloniei) și a mitropolitului Kievului Petru Movilă în anul 1635 și instalată în orașul Câmpulung (astăzi teritoriul României).

Mai târziu, în anul 1679 s-a primit ca cadou ”teascurile” de tipărit de la Ioachm, Patriarhul Moscovei. Până atunci multe cărți erau aduse din Țara Românească , unde tipografiile au apărut mai devreme decât în Țara Moldovei , deoarece ea avea susținerea țărilor apusene(mai ales în Transilvania). Se tipăreau cărți în română, slavonă, greacă, armeană, arabă, turcă.

Deoarece se tipăreau cărți în primul rând de religie, e clar de ce primele școli au apărut pe lângă mânăstiri , biserici și alte edificii religioase. În satele noastre primii învățători  au fost deci preoții și ajutorii lor , dascălii. Alte cărți decât cele ce se foloseau la slujbele religioase nu erau și elevii începeau să învețe chiar de la bun început din ele. Eu nu am mărturii despre cum decurgea învățătura în satul nostru cu vreo două sute de ani în urmă , însă pentru cei ce doresc să se cufunde în atmosfera școlii de la sat vă pot face trimitere la  amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă , ce și-a petrecut copilăria într-un sat asemănător cu al nostru ți anume satul Humulești de dincolo de Prut. Dar ca să vă scutesc de nevoia de a fugi repede la bibliotecă voi reda chiar aici primul crâmpei din aceste amintiri pe care eu le-am citit de nenumărate ori pe când eram elev , chiar și acum de când sânt pensionar.

”  Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una: Vatra satului, Delenii şi Bejenii.

Ş-apoi Humuleştii, şi pe vremea aceea, nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile; cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor. Şi părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic şi cu bunătate mai era! Prin îndemnul său, ce mai pomi s-au pus în ţintirim, care era îngrădit cu zăplaz de bârne, streşinit cu şindilă, şi ce chilie durată s-a făcut la poarta bisericii pentru şcoală; ş-apoi, să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădiţa Vasile a Ilioaei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos şi voinic, şi sfătuia pe oameni să-şi dea copiii la învăţătură. Şi unde nu s-au adunat o mulţime de băieţi şi fete la şcoală, între care eram şi eu, un băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea. Şi cea dintâi şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popii, o zgâtie de copilă ageră la minte şi aşa de silitoare, de întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte, dar şi din nebunii. Însă părintele mai în toată ziua da pe la şcoală şi vedea ce se petrece…” 

Iar acum fuga la bibliotecă pentru a citi continuarea.

Schimbări radicale în învățământ au avut loc după încheierea tratatului de pace de la București din 1812 între Imperiul Otoman , pe de o parte și Imperiul Rus ; pe de alta. Imperiul Rus ca învingător în acest conflict armat și-a anexat o parte din pământurile Moldovei și anume teritoriul situat între râurile Nistru și Prut. Acest teritoriu a primit în componența Imperiului Rus denumirea de Basarabie și titlul de gubernie. In școli s-a început predarea limbii ruse , iar limba română puțin câte puțin era scoasă din predare , ca la 9 februarie 1866 să fie în general interzisă.Cărțile religioase ce serveau ca manuale pentru elevi au început să se tipărească în limba slavonă cu caractere chirilice.

Totodată sa început scoaterea școlilor de sub tutela bisericii.Au apărut școli laice ce se supuneau deacum ministerului de învățământ înființat la Chișinău. În satul nostru (amintim că e vorba de satul Horești ; raionul Ialoveni) școala laică (adică în afara religiei ) a apărut în anul 1879. În așa fel în sat existau două școli:cea laică și cea parohială ( de pe lângă biserică). Dar învățătorii din școala laică cât și preotul cu dascălul predau concomitent în ambele școli. S-a păstrat numele primei învățătoare din școala laică și anume Elizaveta Cvitco.Mai apoi a activat Pelaghia Ursu. La cea parohială mulți ani a lucrat preotul din sat Ioan Novacov. Apoi din Chișinău a mai fost trimis să lucreze un învățător cu numele de familie Lavischi. Cei mai înstăriți gospodari contribuiau la repararea sălilor de clasă. Pentru școală a fost cumpărat un teren agricol unde elevii puteau să învețe cultivarea fructelor și a legumelor. A fost organizată o mică bibliotecă și sătenii au pus mână de la mână la completarea ei cu cărți.

În anul 1918 , după revenirea Basarabiei în componența României în școli limba de predare devine din nou limba română. Școlile parohiale au fost unite la cele laice și se supuneau Ministerului de Învățământ. S-a schimbat întrucâtva componența cadrelor didactice. Și-au început activitatea pedagogică noi învățători: Iacob Pentiacov , Elena Pelivan , Pavel Plămădeală împreună cu soția sa. De dincolo de Prut a fost repartizat ca învățător un subofițer al armatei române , trecut în rezervă cu numele de familie Bubă. Școala era condusă de ucraineanul Ion Ivanov , ce a lucrat în calitate de director până în 1940. Mai aproape de 1940 au mai activat soții Golovcenco. S-a început construirea unei noi școli. Lucrările însă au fost întrerupte din cauza celui de-al doilea război mondial(1939-1945). Școala a fost finisată după război și aspectul ei îl puteți vedea mai jos. Puteți vedea doar fotografia deoarece câțiva ani în urmă a fost demolată.Pentu a o mări facem pe ea clic-stînga.

În vara anului 1940, după expirarea ultimatului de trei zile impus României , Uniunea Sovietică a preluat din nou controlul asupra Basarabiei. O parte din funcționarii publici , învățători și alte pături de intelectuali , temându-se de posibilele represiuni , s-au refugiat în partea dreaptă a Prutului. Printre ei a fost și învățătorul  școlii noastre Bubă împreună cu familia sa. Ceilalți  au rămas socotind că lucrul în școală nu poate servi ca pricină pentru a fi persecutați. Dar  n-a fost să fie așa. Directorul școlii Ion Ivanov , cât și învățătorul Pavel Plămădeală au fost arestați și împreună cu familiile lor au fost deportați în Siberia.Ca învinuire li s-a impus acuzarea standartă pe vremea aceea de ”propagandă antisovietică”.Pot să cred că atât Ivanov cât și Plămădeală ar fi putut prin lecțiile lor predate elevilor să ducă careva  ”propagandă antisovietică” , dar să cred ca și soțiile lor dar mai ales copiii lor(fiicele lui Plămădeală aveau la moment respectiv doi ani(cea mare Maria) și trei luni(cea mică Elena)) ar fi putut fi implicate în activitate subversivă , eu , cu toată silința , nu pot. După recăpătarea independenței Moldovei față de Rusia la începutul anilor 90 , s-a încercat de a afla soarta lor făcându-se demersuri către serviciile KGB ale Rusiei. Din răspunsurile primite reiese că ambii ar fi murit în Siberia la scurt timp după deportarea lor. Despre soarta soțiilor și a copiilor nu se cunoaște nimic. Cert e că nimeni dintre ei nu s-a mai întors. Toți elevii  au fost lăsați repetenți pentru a  deprinde  scrisul cu caractere chirilice ce a fost întrodus imediat. Lipsa cadrelor didactice a fost lichidată prin primirea la lucru a unor absolvenți ai clasei a 7-a din alte sate , cât și prin repartizarea unor învățători din alte raioane ale Moldovei , inclusiv din partea transnistreană.

Dar edificiile au rămas aceleași. La clădirea școlii arătate mai sus s-au mai adăugat alte două , folosind casele a doi oameni deportați în Siberia(Zoița și Ivanov).Dar totuși era puțin. Lecțiile se făceau în două schimburi. Și atunci , prin anii 60 s-a construit o clădire cu patru săli de clasă , ca mai apoi să i se adauge încă una cu șase săli de clasă și o sală sportivă. Această clădire o puteți vedea în poza de mai jos.

Totuși nu era de ajuns. Numărul de elevi întrecea cifra de 7 sute. La mijlocul anilor șaptezeci s-a început construirea unei noi școli , mai încăpătoare , cu două niveluri. Această clădire în stadiul de construcție o puteți vedea în fotografia de mai jos:

Printre constructori îl puteți vedea pe directorul școlii de pe atunci Nicolai Nicula(al 3-lea din stânga) , cât și pe constructorul principal Ion Bezdrighin(al 2-lea din dreapta).

Iată cum arată acum această clădire , după renovarea de la începutul anilor 2000 :

Pentru cei ce vor să afle mai multe despre elevii și cadrele didactice ce au studiat și au lucrat în școala noastră pot face trimitere la cartea ”Horești pe Botna” de Tudor Țopa și Alexandru Ganenco.Unele poze cu cadrele didactice ce pe parcursul anilor au activat în liceul nostru le puteți vedea în compartimentul ”cadrele didactice”.

Vasile Anghel     15 noiembrie 2017